Hello world!
Nu obișnuiesc să scriu despre mine sau despre viața mea. Pe de o parte pentru că nu cred că este nimic atât de interesant încât să fie scos “acolo afară”, pe de altă parte pentru că trăiesc cu ideea că este necesar să îmi păstrez o anumită “imagine”. Cu toate acestea simt nevoia să scriu acum despre ce trăiesc în această perioadă. Poate și pentru că m-am săturat să citesc despre oameni perfecți, care au găsit “rețeta fericirii”. Oameni care lucrează (eventual, chiar ceea ce le place, așa cum le place), oameni care au o familie minunată și copii la care nu țipă, oameni care arată și se simt bine!
Povestea pe care aș vrea să v-o spun astăzi este despre o relație la care lucrez în prezent și care mă bucur că acum există în viața mea. De ce fac asta? Pentru că sunt sigură că acolo afară mai există oameni ca mine, oameni care au trecut sau trec prin ceva similar, oameni care au nevoie să afle că tuturor ni se întâmplă, care au nevoie să știe că există alți oameni care îi înțeleg...
Relația la care mă refer este relația mea cu sportul. Ca să vă plasez în context, eu nu am fost niciodată o persoană sportivă. Ba mai mult, am cresut fiind convinsă că NU îmi place sportul și că nu sunt bună la așa ceva. Cu toate că acum îmi amintesc momente din școala generală în care exersam Baschetul, aerobicul, cățăratul, gimnastica și toate îmi făceau plăcere. Dar îmi amintesc și de momentele în care nu scoteam timpii ceruți la orele de sport, de faptul că mi se spunea (mai rar sau mai des) că sunt grasă și nu am să reușesc să execut corect acele mișcări, de perioadele în care mi se sugera să mă concentrez pe altceva și tot așa... Apoi m-am îngrășat. Din ce în ce mai mult. Până când, așa cum mi se sugera în repetate rânduri, m-am lăsat de a încerca ceva și m-am orientat către altceva. Către mâncare. Iar această poveste ajunge până în zilele noastre...
Acum 5 ani, având o prietenă foarte preocupată de a mânca sănătos și de a face mișcare, m-am lăsat influențată de ea. Am început să fiu mai atentă la ce mănânc și mi-am făcut abonament la sală. Și pentru prima dată în viața mea, am început să mă și duc. Am testat tot felul de clase, am făcut febră musculară de nu mă mai puteam ridica din pat, mă trezeam dimineața la ora 5 ca să ajung la 7 la sala și începuse să îmi placă... Așteptam cu nerăbdare clasele de Bag boxing și de pilates, mergeam la cardio și îmi testam mereu limitele. Reușisem atunci să slăbesc 7 kg și începusem să mă simt foarte bine! Și fix în acea perioadă am rămas însărcinată. Primele săptămâni am fost dezolată. Nu era planificat. Nu știam încotro să o iau, ce să fac... Îmi era foarte teamă că am să abandonez sportul, că am să încep să mănânc necontrolat, că tot ce am clădit în ultimele luni va fi șters cu buretele ca și cum nimic nu s-a întâmplat...
Apoi, am decis să mă repozitionez față de situație. După câteva încercări, îmi era clar că nu mai pot merge la același clase ca înainte. Pulsul îmi creștea foarte repede și avea mari dificultăți în a respira. Așa că am căutat pe internet videoclipuri cu sesiuni de yoga și cardio pentru însărcinate. Și astfel, am mutat sala acasă. Făceam aproape în fiecare zi exerciții, mergeam mult pe jos și în afară de ouă și murături, nu am exagerat cu nimic la mâncare. Am trecut sarcina foarte ușor și sprinten și mi-am revenit foarte repede după cezariană. Când m-am întors din spital aveam doar 3 kg în plus față de când rămăsesem însărcinată. Decent...
O dată ajunsă acasă, după o perioadă de recuperare, m-am pus din nou pe treabă. Mergeam la gimnastică recuperatorie, făceam exerciții acasă, ieșeam la plimbare cu cel mic. Și la un moment dat lucrurile au început să o ia vertiginos în jos... Nici acum nu știu exact ce s-a întâmplat și unde mi s-a rupt filmul. Cert este că mișcarea începuse să devină ceva ocazional, kilogramele se adunau văzând cu ochiul liber, iar starea mea era din ce în ce mai proastă. Aș fi dormit mereu, îmi era foame tot timpul, mă simțeam stoarsă de energie, lipsită de control și de putere, ca un prizonier în propria mea viață. Îmi era greu să mă mobilizez și să mă gândesc la un soi de plan, ce să mai spun despre a pune ceva în aplicare... Iar etapa aceasta a ținut pentru o perioada de aproximatix 3 ani... Stima mea de sine era la pământ. Îmi cumpăram numai haine largi, fără nimic atrăgător, gândindu-mă că oricum sunt foarte grasă, nu merit să port ceva frumos.
Mă uitam la pozele cu mine de când eram însărcinată și de când cel mic avea 3 luni și nu înțelegeam cum am ajuns aici... Cum am lăsat lucrurile să se degradeze așa... Cum am scăpat lucrurile de sub control atât de tare și cum să fac să revin la conducere... Simțeam că viața mea nu îmi aparține, că trăiesc ca să mănânc și că nu voi mai reuși niciodată să mă întorc unde eram înainte de a rămâne însărcinată.
Ce mă temeam mai mult se întâmplase! Tot efortul meu de atunci fusese îngropat...
Va continua...